De când am aflat că urma să devin mamă, una dintre cele mai mari provocări a fost să cresc un copil puternic și independent. Îmi doream să fie încrezător în capacitatea sa de a se descurca în mai toate situațiile. Ce interesant ar fi fost dacă formula “Hocus-Pocus!” mi-ar fi transformat prichindelul într-un mic autonom care se joacă singur în camera lui, cunoaște de la sine instrucțiunile unui joc, iar atunci când se simte obosit să se așeze tot singur în pătuț, sub plăpumioară.

După ce David a venit pe lume, întreaga magie s-a dezlănțuit. Eu care visam că puiul de om avea să doarmă în camera sa, iată că nu era așa. El cerea să stea tot mai mult în brațele mele pentru că așa simțea cel mai bine căldura și iubirea mea. Și a stat “agățat” de mine întreaga perioadă în care a fost alăptat, doi ani.

În tot acest timp, își arăta “colțișorii” și plângea dacă îl lăsam preț de un minut singur, dar mă și surprindea cu inițiative de băiețel autonom. La primii pași, pe la 11 luni, piticul mi-a arătat că vrea să devină stăpân pe propriile mișcări și alegeri. Pe la un an și jumătate îmi cerea apă, papa, joacă, să ieșim la plimbare, răsfoia cărți, cunoaștea animalele, culorile și pronunța numele persoanelor dragi. Pe la doi ani, dorea să facă totul doar după bunul plac. Era foarte pretențios și avea tot felul de cerințe. Cel mai fascinant i se părea să picteze “Peretele fanteziei”, un perete din camera sa, pe care avea voie sa-l personalizeze după bunul plac, cu orice-i pica în mână, de la carioci la ciocolată sau pastă de dinți.

Acum, la trei ani și jumătate am cu cine discuta. David vorbește toată ziua, mănâncă singur, își șterge gurița cu șervețelul, se spală pe dinți tot singur, eventual de zece ori pe zi. Știe să folosească olița sau toaleta, face baie singur, eu fiind prin preajmă pentru a verifica densitatea spumei din cadă și acolo rămân până copilul se plictisește de spa-ul creat. Se încalță – descalță singur, se joacă cu mașinuțele și eroii săi, socializează cu copiii … are multe dorințe și își alege din tot dulapul cu haine același costum cu Spiderman.

Cum am obținut autonomia copilului

Mă gândeam că va fi atât de greu să ajung la aceste rezultate. M-am informat, i-am fost alături copilului și l-am ghidat încet. Am aflat de la psihologul clinician Laura Markham că:

“În loc să ne gândim la independență ca separare a copilului de noi, haideți să privim independența ca pe capacitatea copilului de a se simți încrezător și competent în interacțiunea cu lumea înconjurătoare și de a-și gestiona viața, pe măsură ce noi ne reducem treptat rolul în intervenția directă, la disponibilitatea de pe margine, la suport prin telefon, la susținere morală.”

Atunci când cei mici nu au convingerea că se pot baza pe părinți, ei devin preocupați și încearcă să câștige atenție sau confirmări. Un adevăr trist, de altfel.

Aceeași Laura Markham m-a lămurit ce anume îl determină pe un copil să fie independent.

“Rădăcinile și aripile. Independența este înrădăcinată în relația de atașament securizant, prin care copilul știe că mama și tatăl lui sunt acolo pentru el când are nevoie. Odată ce copiii au convingerea că suntem disponibili pentru ei când au nevoie de noi, se pot concentra asupra activităților de dezvoltare adecvate.”

În tot acest proces al obținerii autonomiei, cel mai dificil mi s-a părut să fac trecerea dintre a ne juca împreună cu toții, la cea în care el se joacă independent și stabilește propriile roluri pentru animăluțele de plus. Cel mai ușor mi s-a părut când am observat cum adoră să ne imite pe noi, părinții.

Ce simpatic este când spală vasele, când dă cu mopul sau când udă florile! Îmi place compania lui! Mai ales când îmi pune zahăr în cafea, sos pe pizza sau când se dă singur cu parfumelul său. Sentimentul că este capabil și că are toată susținerea noastră îl ajută să devină încrezător și deopotrivă independent. Am băiat mare!