În ziua aceea, pășeam încet și apăsat pe aleea ce ducea spre școala unde urma să învăț. Purtam pantofi roșii, ciorapi albi, uniformă cu pătrățele, șorț albastru, manșete, guler și coroniță cu funzi albe. În spate căram un ghiozdan maro, care nu-mi plăcea deloc. Aș fi vrut să fie mai vesel, mai colorat, dar pe atunci nu ne alegeam noi ce să purtăm. În mâna dreaptă aveam un buchet de dalii, pe care avea să-l dăruiesc celei care urma să-mi fie învățătoare. O doamnă înaltă, șatenă și cu ochelari.
Era o dimineață răcoroasă, cu cer azuriu și cu un peisaj ce se scălda în explozia frunzelor galbene și roșiatice. Îmi doream să mai zăbovesc în joaca și în distracția din vară, însă un nou capitol din viața mea avea să mă surprindă și să-mi ofere mii și mii de lecții despre prietenie, răbdare, acceptare, toleranță sau dăruire. Peste ani avea să fiu recunoscătoare experienței de elevă silitoare ce a început din acea zi.
Nu mi-a păsat că stăteam în cea de-a treia bancă, în loc de prima așa cum aș fi sperat, nici că lângă mine aveam o colegă mult prea serioasă, nici că în spatele meu mă ghiontea mereu băiatul cu strungă și pistrui. Universul meu se contura încet și simțeam presiunea că trebuia să fiu matură, implicată și dedicată studiului.
https://www.oanapuiu.ro/vara-aceasta-omida-devine-fluture/
Au trecut douăzeci și ceva de ani de atunci, iar acele trăiri, sunete și imagini au rămas proaspete în mintea mea. E ca și cum o voce ți-ar povesti blând și totuși limpede, o voce eliberată de stresul emoțional, de vină, frică sau de rușine. Iar povestea șoptită nu poate decât să aducă înțelepciunea, vindecarea și motivația de a fi mai aproape de noi înșine.
Miroase a toamnă și asta mă încântă! Mă topesc după aromele fructelor parfumate, după urmele maro lăsate de nuci pe buricele degetelor, după diminețile și serile reci, după soarele ce-mi mângâie fața atunci când îmi întind pe pâine gem de prune. Îmi plac hainele de toamnă, cizmele din piele întoasă și umbrela cu mâner arcuit. Totul e fermecător!
Toamna, descopăr toate bucuriile pe care le am la dispoziție! Și când sunt prea ocupată să fac lucruri, nu uit să fiu eu. Atunci când devenim părinți, ne considerăm adesea a fi profesorii copiilor noștri, dar, în timp realizăm că și copiii noștri ne sunt profesori. Cât de divin este să aud râsul fiului meu atunci când alergăm prin foșnetul frunzelor!
Ne bucurăm împreună de acest anotimp de poveste, de acest cadru plin de culoare, de liniștea ce se revarsă în inimile noastre, de roua cu care am vrea să ne spălăm când deschidem ochii. Ne scuturăm de griji și cădem moleșiti pe covorul țesut cu atâta pasiune. Grație acestor clipe, trecutul, prezentul și viitorul capătă o nouă semnificație. Împreună creăm amintiri ce ne îmbogățesc nespus viețile.
https://www.oanapuiu.ro/lasa-le-sa-zboare/
Lucrurile nu sunt deloc complicate! Mai ales atunci când ești gata să înveți, să asculți și să nu te simți amenințat sau pus în defensivă de schimbul de idei. Și când cel de lângă tine este deopotrivă deschis, atunci relația va spori în profunzime și căldură. Nu va exista niciun spațiu pentru ca antipatia, discordanța și conflictul să-și ridice capetele lor hidoase.
Distinsă toamnă, cât de frumoase sunt relațiile autentice! Am crezut mereu în ele, mai ales atunci când m-am așteptat mai puțin. Viața, destinul, karma sau mai știu eu cum să le spun, mi-au scos în cale oameni fabuloși care m-au format, m-au educat și mi-au transmis valori adevărate pe care sper să nu le înlocuiesc în veci.
https://www.oanapuiu.ro/magia-de-la-inceput/
Am învățat că cea mai importantă cale de a intra într-o relație este prin fapte. Putem dialoga cu celălalt felul în care ne simțim prin rostiri poetice sau prin gesturi. Când însă lucrăm împreună la ceva și obținem rezultate de pe urma cooperării noastre, așa ceva ne conduce la relația cea mai profundă. Când lucrăm împreună, făurim legături.
De asemenea, am aflat pe propria piele că o conștientizare a nevoilor fiecăruia aparține unei prietenii sănătoase, iar sprijinul oferit poate să întărească legătura. Însă ajutorul asigurat ca urmare a unui simț al obligației atrage după sine o amenințare pentru prietenie. Orice lucru care hrănește o prietenie își are originea în inimă și poate fi susținut prin libertate, orice fel de presiune fiind distructivă.
https://www.oanapuiu.ro/game-over-sau-ramanem-prieteni/
Odată aprinsă, recunoscută și adâncită, prietenia poate reînflori chiar și cu un sprijin minim, în pofida depărtărilor. O întâlnire se leagă de următoarea, chiar dacă s-au scurs între ele ani întregi. Nivelul comunicării este ridicat la o cotă mai înaltă de caracterul special al unei întâlniri îndelung așteptate.
Am observat că cei mai mulți dintre noi tindem să condamnăm observațiile și criticile venite din partea celuilalt. Îi putem replica: “Cum îndrăznești să-mi spui asta? O știu deja din străfundurile mele! Am devenit prieteni pentru ca tu să-mi scotocești prin ascunzișurile sufletului?”
Cum ar fi dacă acea persoană ar respira adânc și i-ar mulțumi prietenului pentru grija sa și pentru efortul făcut de a scoate problema la lumină? La rândul său, prietenul i-ar putea oferi balsamul empatiei și al compasiunii.
Distinsă toamnă, mai stai! Încă mai avem multe de povestit despre prietenie și despre iubire!
