Mademoiselle era cufundată într-un colț al sofalei și parcă reprezenta imaginea însăși a bunătății, îngăduinței și resemnării. Își răsucea inelul cu piatră albastră de pe deget și încă se gândea dacă luase sau nu decizia potrivită. Era nerăbdătoare să vadă ce-i va aduce ziua de mâine, dar parcă ceva o ținea în loc.
Strigase acel „Da”, însă știa că răspunsul nu avea să-i aducă și iubirea, cea mai importantă resursă de fericire. Căsătoria cu Domnul Avuție o va pune la adăpost de toate neajunsurile și-i va acoperi toate datoriile și creditele pe care le făcuse în ultimii ani, dar parcă nu era suficient.
– Na! Descurcă-te cu propriile neliniști! Asta ți-e calea! Nu ai cum să dai înapoi, își spunea în sinea sa.
Era conștientă că în mai puțin de un an atenția și pasiunea vor fi înlocuite cu rutina, răbdarea cu indiferența și cuvintele frumoase cu replici usturătoare și reproșuri. Vor fi și seri în oraș, buchete de flori sau cutii cu bijuterii. Dar ce folos, dacă nimic din toate acestea nu o vor mișca și nu o vor face să tresare de bucurie.
Un alt plan de bătaie nu avea. Nici măcar o țintă pentru care să facă totul pentru a o putea atinge. Putea doar să exprime, să scoată ceva din interior și să-l propună în afară. Ar fi fost un act de afirmare, o cerere de recunoaștere a ceea ce-și dorea cu adevărat.
I se părea încredibil de greu să-i spună celuilalt:
– Iată de fapt, cum te văd eu. Iată de ce am decis să mă căsătoresc cu tine. Aș vrea să știi și tu că nu-ți împărtășesc sentimentele și că-ți voi fi tovarășă de drum doar pentru imaginea pe care ți-o dorești în societate.
Întreg dialogul era în mintea sa. Acolo, pe acea sofa roșie, un trup bine conturat și foarte feminin, un chip frumos și îngândurat, o camera plină de oaspeți care aveau să vină să o felicite, pahare de cristal ce se ridicau în semn de închinare, rochii elegante, costume bine croite, trabucuri și pălării.
Dar nu avea să greșească față de ea însăși și față de cel pe care-l iubea nespus de mult și pe care-l alungase din viața sa într-o clipă, dintr-o ambiție prostească. Tânjea, de fapt după emoție și speranță, după zâmbete și îmbrățișări. Ce era de făcut? Cel mai ușor i-ar fi fost să renunțe. Dar ea nu era genul. Știa că trebuie să se facă auzită și avea să-și asculte inima.
Potrivit psihosociologului Jacques Salomé: „E nevoie doar de o privire pentru ca expresia artistică să devină comunicare. Când priviți tabloul „Floarea soarelui” a lui Van Gogh, nu vedeți doar flori, ci și privirea lui Van Gogh – există o comunicare tocmai prin această privire. Când ascultați Mozart, nu ascultați o succesiune de note, ci entuziasmul, elanul, tristețea sau dragoste lui Mozart, pe care el le mărturisește în muzică prin fragilitatea unor note.”
Mademoiselle își dorea mai mult decât magia de la început.
