„Dacă m-ai iubi cu adevărat, mi-ai cumpăra tot ce vreau”, „nu te joci deloc cu mine”, „nu am suficiente mașinuțe”, “dacă nu-mi dai ciocolată, nu mai mănânc supă”. Cred că nu vă sunt străine aceste afirmații rostite chiar de copiii noștri. Ne sunt servite adesea și parcă de fiecare dată în momente nepotrivite.
Majoritatea părinților rămân consternați atunci când copiii folosesc astfel de strategii manipulative pentru a obține ce-și doresc. Și nu este vorba despre insistență din partea lor sau despre reacția post vizionare reclame TV, ci despre șantaj emoțional. Pentru a ajunge la ceea ce râvnesc, copiii apelează la șantaj pentru că li se pare o cale foarte facilă.
Dacă nu le facem pe plac, șantajistul ne face să ne simțim prost și vinovați pentru că i-am opus rezistență. În situația în care alegem să cedăm în fața influenței șantajului emoțional, acesta va deveni un tipar ce va dicta soarta relațiilor noastre. În astfel de situații, cu care m-am confruntat adesea, mi-am propus să fiu fermă. Și uite că parcă mă simt mai respectată în relația cu fiul meu!
De obicei, această metodă apare la copii începând cu vârsta de trei ani și s-a dovedit a fi un real succes în obținerea a ceea ce-și doresc. Când vor dinadins ursulețul de pluș din vitrină, bomboanele de ciocolată de pe raft, sucul cu acid în detrimental celui pe care-l faci acasă la robot, piticii noștri încep să țipe, să plângă sau să se văicărească în fel și chip.
Psihoterapeutul Susan Forward susține că șantajul emoțional este o modalitate de control într-o relație, iar frica, obligația și vina sunt dinamici tranzacționale între cel ce controlează (copilul) și cel controlat (părintele). Principalele cauze care determină un astfel de comportament sunt lipsa atenției și dorința de putere. Cei mici ne vor prezenți în viața lor, își doresc să fie ascultați și să pătrundem cât mai mult în rolurile personajelor pe care ei și le imaginează. De asemenea, ei își mai doresc să pară mari și puternici în fața noastră. O altă cauză care duce la șantaj emoțional ar fi legată de încrederea în sine, în sensul că unui copil i s-ar părea dificil să potrivească piesele la un puzzle sau lego și de aceea alege să strige că nu poate.
Știu, ca părinte, uneori te simți neputincios și parcă ai obosit să-i explici celui mic ce este sănătos și ce nu, că în camera sa jucăriile stau neatinse, că bugetul tău nu prevede o nouă mascotă sau că desertul vine imediat după un prânz copios. Totuși, dacă reușești să verbalizezi aceste lucruri cu explicații pe înțelesul lui, sunt convinsă că împreună veți încheia cel mai armonios pact. Poate că supărările copilului vor fi ulterior exprimate prin cuvinte. Poate că așa nu se va mai arunca pe jos și nu-ți va spune răspicat că nu-ți pasă de el.
Eu am ales să stabilesc reguli clare și să opresc un acces de furie să explodeze. Știu când copilul meu este obosit, când îi este foame și când are nevoie dă fie drăgălit. Știu ce-l supără și ce-l face să alerge de fericire. Și mai știu că nu vreau să fiu “prizoniera” unui comportament neadecvat.
