A fost odată ca niciodată un om iertător și iubitor, care răspundea cu un simplu “mulțumesc” tuturor întâmplărilor din viața sa. Era un om incredibil de calm, blând și tolerant. Un om care nu știa să ceară, din contră se simțea mai mereu dator să dăruiască din inimă, chiar și atunci când era rănit. Ce grozav! mi-am spus în sinea mea. Există astfel de oameni, iar eu nu pot ierta nedreptatea, infatuarea sau trădarea. Cum vine asta?

O fi atât de greu să ierți? Și-am începu să-mi derulez în minte o mulțime de secvențe de la grădiniță, de la școală, din liceu … tot felul de situații, pe care în momentele respectiv le-am văzut ca pe niște nedreptăți. Ulterior, am realizat că eu nu sunt făcută să accept lucruri ce nu mi se potrivesc, ce nu fac parte din schema mea de valori. Și mi-am spus: las-o așa! Și-am mers mai departe. Am înghițit în sec și mi-am promis că a doua oară nu se va mai întâmpla. Surpriză! Din nou am fost pusă în fața unor alegeri, pe care fie le acceptam așa cum erau, fie îmi luam tălpășița și plecam mai departe. Și-am plecat! Am lăsat ploaia să spele toate neînțelegerile din mintea mea, iar soarele să-mi usuce lacrimile.

Până-ntr-o zi, când s-a făcut lumină. Am învățat că iertarea în fața nedreptăților sau a trădărilor aduce un sentiment de eliberare. Te simți așa parcă mai fericit, mai împlinit, mai plin de energie. Am realizat că dacă te concentrezi pe răul făcut de alții și pui pe seama tuturor eșecurile de care suferi, nu poți face decât să te simți încordat și suferind.

Dovada supremă a iubirii

Iertarea la urma urmei este o dovadă supremă a iubirii. Se întâmplă uneori ca cei apropiați să ne rănească, iar dacă persoana care ne-a jignit poate că a uitat, noi parcă păstrăm încă amintirea vie. Psihologii sunt de părere că atunci când acumulăm resentimente, ajungem să somatizăm aceste trăiri și să le resimțim la nivelul corpului. Așadar, iertarea ne ajută să ne mențime atât o stare psihică bună, cât și una fizică.

La urma urmei, iertarea este mai mult decât necesară celui rănit. Iertarea nu poate schimba fapta rea, însă ne poate schimba trăirile, transformându-le în frumuseți sau în surse de inspirație. Așa cum spunea și Tudor Arghezi în poezia Testament: “Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.

Am ales iertarea, pe care am văzut-o ca pe un chip frumos în oglindă. În cartea sa “Despre omul frumos”, Dan Puric are niște afirmații atât de placute. “Omul frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient”. “Pe omul frumos îl găsim de pază la ordinea morală creştină”. “Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană”. “Prin suferinţă asumată jertfelnic şi prin rugăciune cu lacrimi, omul frumos românesc a transformat temniţele în mânăstiri”.

A fost odată ca niciodată o fată mâhnită, care a început să ierte. O fată care a învățat că îngăduința este un act de iubire și singura modalitate de a trăi asumat și liber. A fost odată un trecut, care doar prin voință și fermitate în acțiuni s-a schimbat într-un viitor frumos.